PLEDOARIE PENTRU UN TRASEU – ÎN ROMÂNIA - SPRE SANTIAGO DE COMPOSTELA

Prof.univ.dr.emeritus Ion Nicolae

Spațiul românesc este unul al creștinismului, element care a contribuit semnificativ la identificarea drept continent a Europei. Așa cum am amintit cu decenii în urmă (vezi sinteza dedicată continentului nostru în ediția din 1985 a „Enciclopedei statelor lumii”1) specificul creștin, spiritual, antropogeografic în ultimă instanță, a condus la detașarea Europei de restul Eurasiei, un megabloc de uscat, față de care ea se conturează, morfologic, fizico-geografic, aidoma unei uriașe peninsule. Dominanta creștină a căpătat după 1054 o dublă ipostază, cea catolică în centrul, vestul și nordul continentului, ortodoxă în estul și sud-estul continentului. Spațiul românesc - creștin ab initio2 - se află de aproape un mileniu pe linia de demarcație între cele două mari biserici creștine. Este de amintit că odată cu începutul secolului al 16-lea, o însemnată parte a Europei catolice (Europa nordică, Anglia, mare parte a Germaniei, a Elveției, Cehiei ș.a.) a căpătat noi valențe de credință în Cartea sfântă, sub forma protestantismului, orientare religioasă în care cultul moaștelor nu are relevanță, fapt care a contribuit substanțial – alături de alți factori cunoscuți3 - la diminuarea pelerinajului.

Astfel că, în pofida redescoperirii moaștelor apostolului Iacob ascunse timp de peste trei sute de ani4 și a atestării autenticității lor prin bula papală „Deus omnipotens” (1884), pelerinajul ajunsese la mijlocul secolului trecut aproape de extincție. A fost nevoie de intervenția energică a papei Ioan Paul al II-lea5, de acțiunile practice ale conducătorului comunității autonome Galicia, Manuel Fraga Iribarne6 și ale preotului Elias Valiña7, paroh în O Cebreiro8, precum și ale societăților „Prietenii Sfântului Iacob”9 pentru ca în ultimele două decenii să asistăm la o adevărată renaștere a pelerinajului, în haina sa dominant culturală, fără a lipsi latura sa religioasă. A contribuit la acest reviriment și declararea de către Consiliul Europei (în 1987) a acestui traseu, drept Itinerar Cultural European și includerea Catedralei din capitala Galiciei (1985) și a rutei principale de pelerinaj (camino francés, în 1993) în Patrimoniul Mondial UNESCO10. Nu sunt de neglijat nici efectele „mobilizatoare” ale unor lucrări scrise (Paulo Coelho, Shirley McLaine ș.a.) sau cinematografice având ca temă principală pelerinajul spre catedrala cu moaștele apostolului Iacob. În acest context, majoritatea țărilor europene și-au propus și realizat marcarea/semnalizarea acelor trasee pe care se deplasau cu secole în urmă pelerinii, adăugând o nouă dimensiune traseelor turistice actuale, pelerinajul fiind considerat azi, în lumea noastră desacralizată drept o formă de turism.

Franța s-a înscris prima, datorită proximității geografice precum și a poziției de tranzit pentru pelerinii porniți din țările nordice sau ale Europei Centrale, conturându-se patru trasee principale: via turonensis (trece prin Paris și Tours, de la ultimul oraș luându-și numele), via podensis (pornește de la Puy-en-Velay), via lemovicensis (trece prin Vezelay) și via tolosana (trece prin Arles și Toulouse). Aceste trasee au fost și ele incluse în Patrimoniul mondial UNESCO (1998). De asemenea – cu deosebire în Spania - s-a conturat o adevărată rețea de susținere a acestei mișcări turistice sui generis, ce include spații de cazare și alte servicii necesare acestor persoane ce se deplasează în majoritate, pe jos (a pie, în spaniolă). O conotație aparte, ce deosebește deplasările pelerinilor de cele ale turiștilor obișnuiți, o reprezintă activitățile de voluntariat, susținute de membrii asociațiilor Prietenilor Sfântului Iacob, asociații prezente în multe dintre țările europene precum și în țări extraeuropene de tradiție creștină.

Acesta este contextul actual, european, în care se desfășoară această mișcare culturală, cu valențe religioase, mai mult sau mai puțin declarate de către participanți (numiți generic pelerini), dar cu o tot mai mare încărcătură turistică și economică. Conotațiile politice nu pot fi eliminate dacă avem în vedere faptul că, exceptând Elveția, toate celelalte țări care au trecut la „balizarea” traseului către Santiago de Compostela sunt membre ale Uniunii Europene. Acea unitate creștină a Europei - din primele secole ale mileniului al doilea - este exhibată în zilele noastre de ansamblul politic al Uniunii Europene, un argument important pentru inserția fizică (prin trasee) a României în „bazinul de recepție” al celui de al treilea loc de pelerinaj al lumii creștine, Santiago de Compostela. De asemenea, un argument este și faptul că tot mai mulți cetățeni ai României, din păcate încă puțini în comparație cu alte țări11, își înscriu în programele lor de vacanță/de timp liber parcurgerea drumului către capitala Galiciei, cu prioritate a celui mai frecventat, amintitul camino francés.

Acțiunea este cu atât mai necesară cu cât pe toate hărțile Europei în care sunt marcate traseele pe care pelerinii de azi se pot îndrepta spre Santiago de Compostela există în prezent o pată albă în partea răsăriteană a continentului în care se înscrie, nefericit, și spațiul românesc. Spun nefericit și adaug, nemeritat, pentru că au existat pelerini - porniți/plecați din spațiul carpato-ponto-danubian - care s-au îndreptat spre catedrala cu moaștele Sfântului Iacob. Și nu este vorba de pelerini din zilele noastre, zile ale unei renașteri a Camino-ului de Santiago, ci de pelerini din vremurile de demult, de acum multe secole, când călătoria spre Santiago de Compostela avea semnificația unui drum al penitenței. Vom aduce, mai departe, câteva elemente concrete în acest sens.

Astăzi, așa cum se cunoaște, deplasările au un pronunțat caracter cultural, fără însă a lipsi dimensiunea religioasă. De asemenea, se știe că marea majoritate a pelerinilor din zilele noastre străbat drumul spre catedrală pe segmentele spaniole ale traseului (cel mai circulat fiind binecunoscutul camino francés) și nu pornesc în pelerinaj de acasă, așa cum se obișnuia cu secole în urmă12. Pelerinii nu mai străbat camino, cu scopul mărturisit al penitenței (sunt - fără îndoială - și dintre aceștia) ci cu cel de cunoaștere mai bună a lumii în care trăiesc și, desigur, spre o mai bună cunoaștere personală.

În acest context spațial, ar părea superfluă documentarea sectorului românesc al camino-ului, aflat la mai mult de trei mii de kilometri distanță de Santiago de Compostela. Nimic mai fals deoarece spațiul românesc este unul al lumii creștine europene13 iar apostolul Iacob, a fost unul dintre ucenicii cei mai apropiați ai Mântuitorului, alături de fratele său Ioan (evanghelistul) și Petru, primul episcop al Romei și cap al bisericii creștine14. De aceea, nou înființata asociație15 (prima de acest fel din țara noastră) a „Prietenilor Camino de Santiago” și-a propus, între activitățile sale principale, să evidențieze experiența „pelerinistă” a locuitorilor acestui spațiu european, a celor de demult dar și a celor – mereu mai mulți - din zilele noastre; de asemenea, și cu prioritate să contribuie practic la racordarea materială – pe teren – a României la acest spațiu cultural specific european. S-ar vizualiza, grație marcajului specific (săgeata galbenă, scoica Sf.Iacob), includerea României în spațiul cultural european și nu doar în cel político-economic.

România – spațiu străbătut de pelerinii medievali. Timp de secole, Camino de Santiago a fost un traseu străbătut și de catolicii viețuitori pe meleagurile noastre, traseu care se alătura altora, având ca destinație biserici/catedrale ce păstrau relicve ale diferiților sfinți și/sau personaje biblice16. Aceasta pentru că pelerinajul spre catedrala cu moaștele apostolului a luat amploare după marea schismă din anul 1054, care a creat o adevărată falie între creștinii răsăriteni și cei din restul Europei. Dar – așa cum arătam unor colegi (italieni, spanioli) de pelerinaj, mirați că ortodocși (ca noi) se află pe drumul către Santiago de Compostela – apostolul Iacob a fost unul dintre cei mai apropiați colaboratori în viața terestră a Mântuitorului (deci important pentru toată creștinătatea) și nu un sfânt catolic precum Anton de Padova, Francisc de Assisi, Tereza de Avila, Elisabeta a Ungariei, Isabela a Portugaliei ș.a. În zilele noastre, prezența – în creștere – a pelerinilor din țări predominant ortodoxe este legată de transformarea acestei milenar traseu al credinței într-un itinerar cultural (s.n.i.), consfințit prin decizii ale Consiliului Europei și inclus în Patrimoniul cultural mondial UNESCO. Pentru perioadele trecute, argumentele prezenței „românești”17 în cohorta pelerinilor având ca țintă Santiago de Compostela vor veni, normal dinspre catolici (etnici germani, maghiari ș.a.) în rândul cărora, cu un anumit specific se vor fi înscris, din secolul al 18-lea, și românii (greco-catolici). De asemenea, trebuie avut în vedere faptul că secole la rândul, până la înlocuirea împărăției Bizanțului cu cea otomană, musulmană, teritorul nord-dunărean a fost străbătut de pelerini ce se îndreptau și/sau reveneau de la Ierusalim, loc sfânt al tuturor creștinilor (și nu numai).

Pelerinii foloseau cu predilecție (în această parte a continentului nostru) traseele terestre ce porneau din inima Europei, dar foloseau și drumurile „fără pulbere” ale Dunării și Mării Negre, atrași sute de ani, în drumul lor de metropola de pe Bosfor, punct foarte important pe traseul spre locul în care a murit, a înviat și s-a ridicat la ceruri Mântuitorul. Acest pelerinaj – spre Ierusalim – a fost favorizat, credem, și de intervenția creștină, cruciadele, menite să elibereze Țara Sfântă de sub ocupația islamică. A existat astfel – în Lumea Veche (anterioară descoperirii Americii) - un spațiu creștin mai clar, mai consistent decât cel actual, de la Atlantic până pe țărmul răsăritean al Mediteranei, spațiu în care deplasările se făceau cu anume ușurință, dată de unitatea credinței, recompunându-se, pe alte coordonate, lumea în care a apărut creștinismul, cea a Imperiului Roman.

În deplasările lor pelerinii foloseau drumurile cunoscute, unele cu trasee moștenite din perioada romană18. Unii călători au lăsat dovezi scrise ale acțiunii lor, fiind consemnate19 astfel puncte de pe traseu, identificabile cu localități din zilele noastre. Edificatoare în acest sens sunt însemnările a doi pelerini germani – Peter Sparnau și Ulrich von Tennstädt – care în 1385, întorcându-se de la Ierusalim (unde au ajuns traversând Marea Mediterană) au străbătut teritoriul de la nord de Dunăre20. Secțiunea românească a drumului lor de întoarcere a inclus localitățile Târgoviște21, Câmpulung, Brașov, Sibiu, Cluj și Oradea. Acestea sunt echivalentele actuale ale unor denumiri înscrise în jurnalul în cauză. Există și alte denumiri, precum Nerx și Prufsenart asupra cărora există opinii diferite privitoare la echivalentele actuale ale lor. Inițial, pentru Nerx nu s-a găsit – atunci - un echivalent modern (azi este acceptat Argeș/Curtea de Argeș, vezi mai jos nota 22), în timp ce pentru Prufsenart avem de a face cu două identificări, una cu București așa cum propune autorul german (la 1891, vezi nota17) și o a doua cu Roșiori de Vede (cum propune Nicolae Iorga la 1897).

Noi credem că pelerinii secolului al 14-lea au folosit și o rută apropiată de București nu doar aceea (presupusă) prin Roșiori de Vede. Pentru aceasta, trebuie să părăsim contextul științific al sfârșitului de secol 19 (1891, 1897) când nu se știau prea multe despre trecutul Bucureștilor, întemeierea sa având o aură legendară (ciobanul Bucur22 ș.a.). În plus, trebuie să avem în vedere că autorii însemnărilor de călătorie de acum mai bine de șase secole, necunoscători ai locurilor și ai limbii localnicilor (s.n.i.), s-au putut înșela în identificarea punctelor locuite prin care au trecut23. Acești pelerini (alții decât cei doi germani) au părăsit Bulgaria în dreptul orașului Ruse și ajunși în Țara românească la Giurgiu, au pornit spre nord pe drumuri ale păstorilor transhumanți24 . Ei au trecut pe lângă București, apoi au ajuns la Târgoviște, oraș important, având curte domnească, de unde s-au îndreptat spre Câmpulung25, vechea capitală a Țării Românești și de acolo, peste munte în Transilvania, parte – în acele timpuri - a Regatului Ungariei.

Dacă urmărim faptele în contextul epocii, vom putea aduce argumente în favoarea Bucureștilor, unde arheologii au identificat, cu decenii în urmă, vestigiile unei fortificații din secolul al 14-lea26. Suntem în anul 1385, în preajma domniei lui Mircea cel Bătrân interesat de întărirea punctelor de trecere a Dunării, în fața pericolului otoman tot mai evident27. Târgoviște devenise reședință domnească iar punctul de interes la Dunăre era Giurgiu28. Dacă punem în legătură cele două fortificații, de la București și de la Giurgiu, avem dovada unui interes sporit pentru securitatea unui drum care, dintr-unul al transhumanței (datorită căreia ne-am ales cu „satul lui Bucur”) dar și transportului sării, tindea să devină principalul drum în legăturile ținuturilor românești cu cele balcanice29. Au trecut mai multe decenii (nu secole) până când, sub imperiul prezenței puterii otomane, înlocuitoare a Bizanțului, drumul terestru spre Constantinopole/Istanbul a căpătat prioritate – pentru spațiul político-economic existent la nord de Dunăre - în fața celui pe calea apelor (Dunăre, Marea Neagră). Că el a fost utilizat însă și anterior, ne-o dovedește călătoria celor doi pelerini germani despre care am făcut vorbire până acum.

Alt traseu urmat de pelerini – în sens invers (spre Ierusalim)- era cel care intra în spațiul azi românesc pe la Oradea și continua spre Cluj, Turda, Teiuș, Sibiu, Perișani (depresiunea Loviștei), (Curtea de) Argeș, Pitești, Ciupa, Velea, Giurgiu trecând apoi Dunărea30. Prezența celor două localități rurale (și acum) – Ciupa și Velea (pe Neajlov) – într-o listă europeană a punctelor de popas/de trecere, arată o bună cunoaștere a ținuturilor românești explicabilă prin prezența misionarilor catolici antrenați (cu succes limitat, după cum s-a văzut) în acțiunea de convertire a românilor ortodocși.

Alături de acești străini, au existat și pelerini din acest spațiu care s-au îndreptat spre Ierusalim și alte locuri de pelerinaj ale lumii creștine (europene) între care, de interés pentru discuția noastră - Santiago de Compostela, fapt cu adevărat remarcabil având în vedere posibilitățile de deplasare și situația drumurilor (inclusiv pe planul securității) din acele vremuri. Pentru prima situație avem un exemplu interesant al unui pelerin din Oradea31; alte informații privitoare la pelerinaje efectuate de credincioși din Transilvania spre Roma, Ierusalim, Aachen, Köln, Maastricht, Rocamadour ș.a. aflăm din două valoroase studii dedicate pelerinajului medieval32. Pentru deplasarea către capitala Galiciei avem dovezile materiale (neavute în considerare de autorii menționați), reprezentate de cele patru pandantive tip scoică (a Sf.Iacob)33 descoperite în mormintele aflate în jurul bisericii principale a orașului Sibiu, cele mai vechi din sec.XII-XIII, iar celelalte din sec.XIII-XV34. Asupra prezenței acestor scoici putem aduce două explicații: pentru primele două (păstrate fragmentar) putem aprecia că au aparținut unor pelerini din spațiul vest-european (valon, mai precis) colonizați aici spre sfârșitul secolului al XII-lea și începutul secolului următor, pelerini care au dus cu ei în mormânt, dovada penitenței prin pelerinajul făcut (anterior) spre catedrala din capitala Galiciei; pentru celelalte două, cel mai bine păstrate, se poate afirma ca au aparținut unor locuitori ai Sibiului, lucru pe deplin posibil dată fiind perioada de maximă expansiune a pelerinajului spre Santiago de Compostela. În ambele cazuri avea de a face cu prezența unor pelerini care au cerut ajutorul apostolului, întru iertarea păcatelor (penitență), unica motivație în acele timpuri medievale pentru a se deplasa la o distanță atât de mare, subliniind în același timp un element esențial al discuției noastre. Sunt elemente care vorbesc despre importanța cu totul excepțională ce se acorda apostolului Iacob, orașul cu catedrala ce adăpostește moaștele sale devenind, în primele secole ale noului mileniu (al doilea), cel mai important centru de pelerinaj al lumii creștine35, depășind Roma (oraș într-un spațiu – Italia - cu o dinamică politică contradictorie) și Ierusalimul, oraș prins în disputele dintre cruciați și sarazini, ambele situații puțin favorabile deplasării unui număr mare de pelerini. Pentru semnificația deosebită a apostolului Iacob în comportamentul religios al acelor vremuri aducem o altă dovadă, indirectă, și anume prezența motivului scoicii (pelerinului) pe plăcile funerare ale unor pastori (lutherani)36 din primul secol consecutiv Reformei, înhumați în cea mai importante biserică a orașului.

Alte probe materiale / dovezi ale pelerinajului din spațiul transilvan ne sunt furnizate de elemente decorative ale bisericilor din mai multe localități. Deosebit de interesant este cazul a două biserici vechi, azi unitariene din satele Dorolțu (comuna Aghireșu, Cluj)37 și Viștea (comuna Gârbău, Cluj)38 care exhibă în fragmentele de frescă păstrate imagini ale apostolului Iacob, ca pelerin, dovadă a pelerinajului făcut de locuitori ai acestor localități, spre sfârșitul secolului al XIV-lea. Mai târziu, mici nobili locali pelerini la Santiago de Compostela au contribuit la reconstrucția în 1522 a bisericii din Ionești (comuna Cața, Brașov) marcând experiența lor prin înscrierea însemnului pelerinajului (scoica, toiagul) pe capitelurile absidei altarului39.

Atrag atenția alte două situații, ale pelerinajului spre Santiago de Compostela, dar cu oprire în unul din centrele de pelerinaj de pe rutele iacobene din Franța, e vorba de Rocamadour, faimos prin basilica sa închinată Maicii Domnului. Avem și numele celor care au realizat pelerinajul, Gyorgy Czompol și soția sa Skolasztika, din Cluj care, în 1521, la revenirea din pelerinaj au ridicat o capelă în afara zidurilor orașului (capelă azi dispărută) și Janos Dragfi, comite al Timișoarei care la 1524 a dedicat Maicii Domnului din Rocamadour un altar în capela castelului său din Cehu Silvaniei40.

Revenind la zilele noastre, vom întâlni puține lăcașe de cult având hramul sfântului Iacob, între ele – semnificativ – o singură biserică, Bărăția din Câmpulung (județul Argeș) cea mai veche biserică, atestată documentar din Țara Românească (sec.XIII)! În Transilvania au existat alte biserici, cu același hram, la Rupea și Șoarș,”pierdut” odată cu răspândirea Reformei, în prima jumătate a secolului XVI. Întâlnim în schimb trei capele dedícate apostolului, una în județul Alba, la Sebeș (capelă veche) și două în județul Harghita, una în satul Puntea Lupului (f.1974) și o alta în satul Racu (sec.XVI-XVIII)41. Lor li se adaugă, în Moldova, paraclisul mănăstirii Galata (de lângă Iași) cu hramul Sf.Iacob42. Alte capele dedícate Sf.Iacob au existat la Brașov, Sibiu și Cluj, dispărute de-a lungul timpului.

Atrage atenția numele purtat de capele (funerare), fapt interesant dacă avem în vedere rolul jucat de apostolul Iacob, acela de mijlocitor între muritorii penitenți și Cel de Sus43. Avem două exemple la îndemână, cel al capelei din cimitirul bisericii (azi protestante) din Sebeș44 și cel al capelei45 pendinte de biserica Sf.Mihail din Cluj-Napoca, dispărută pe fondul remodelării urbane a centrului urbei transilvane. Rămasă doar în documente este și capela Sf.Iacob din Brașov46, în preajma căreia Vlad Țepeș, voievodul Țării Românești, a tras în țeapă câțiva prizonieri prinți47. Dar orașul de la poalele Tâmpei se evidențiază printr-un element de foarte mare interes (pentru analiza noastră) și anume statuia apostolului Iacob, în postura de pelerin48, statuie aflată în exteriorul Bisericii Negre. Această imagine, descoperită de către mine, cu ani în urmă, am fixat-o și pe coperta celor două volume dedicate Camino-ului de Santiago49.

Prezența apostolului este semnalizată - atât direct cât și indirect - și printr-un număr important de oiconime (nume de localități), 13 în total, în Transilvania, Moldova și (odinioară) Banat. Aflăm, astfel, în Transilvania cinci sate dintre care două - unul în județul Mureș, altul în Bistrița-Năsăud – al căror nume, Sâniacob, reproduce forma populară românească a numelui apostolului50, celelalte trei purtând numele de Iacobeni (derivat colectiv pornit de la numele apostolului): Iacobeni (numit Mezöszentjakab51 înainte de 1918, sat în comuna Ceanu Mare, județul Cluj), Iacobeni (Jakobsdorf52), sat-reședință de comună, județul Sibiu și Iacobeni53, sat în comuna Plăieșii de Jos, județul Harghita. În Moldova există trei localități purtând cu numele de Iacobeni, una în județul Suceava54, alta în județul Botoșani (sat în comuna Dângeni) și alta în județul Iași (sat în comuna Vlădeni).

Coborând în timpurile medievale vom afla alte două localități – Hodoș (Bihor) și Giacăș (Sibiu) – ale căror prime nume au fost legate de cel al apostolului55. Pe lângă acestea, vom descoperi numele altor trei localități azi dispărute: Borsiyacobfalua (prima atestare documentară la 1341, ultima la 1514) în Transilvania (Sibiu) și două Jakabfalwa (atestate documentar una la 1483, alta la 1487) ambele în Banat (Timiș)56.

Pornind de la reperele „santiaghiste” la îndemână (biserici, capele, statui ș.a.) putem schița, cu destulă probabilitate, traseul principal urmat de pelerinii (catolici) din spațiul azi românesc către capitala Galiciei. Acesta începea la Târgoviște57 (capitală, timp de trei secole a Țării Românești, cu prezență catolică atestată58) nu la București59 - de unde va pleca actualul drum de pelerinaj către capitala Galiciei - și continua pe două direcții: una spre Curtea de Argeș60 și a doua spre Câmpulung, în care se stabiliseră încă de la sfârșitul secolului al XIII-lea grupuri de sași catolici61. De la Curtea de Argeș62 pelerinii urmau vechiul drum comercial către Sibiu prin depresiunea Loviștei, pe valea Oltului63, iar de la Câmpulung (reper iacobean, Bărăția) se înscriau pe un alt mare drum comercial, către Brașov, cel prin culoarul Rucăr – Bran. La Brașov ajungea și traseul pelerinilor din Moldova, care pornea din Iași, trecea prin Bacău64, traversa ținuturile cu populație catolică și azi (e vorba de așa numiții ceangăi), intra prin pasul Oituz în marea depresiune de la curbura Carpaților și - prin cele trei scaune secuiești - ajungea la Brașov (repere iacobeane actuale, statuia apostolului, ca pelerin, din exteriorul Bisericii Negre și o parte a moaștelor sale aflate în biserica „Sfânta Treime” din apropiere65) Despre capela cu hramul Sfântului Iacob, care a ființat pe dealul Sprenghi, în apropierea bisericii Sf Bartolomeu (cea mai veche din Brașov, înființată în sec.XIII cu sprijinul călugărilor de la mănăstirea Cârța), am făcut vorbire mai sus (vezi nota39).

De la Brașov, pelerinii aveau de ales între două variante de drum în continuare, ambele cu punct de unire/întâlnire Sibiul. În prima variantă pelerinii treceau prin Hălchiu (sat de colonizare germană, cu biserica al cărei altar include și scena martiriului Sf.Iacob66) apoi, urmând valea Oltului, traversau munții Perșani, întâlnind la ieșirea din areal carpatic, o altă așezare, Rupea unde biserica principală – evanghelică /lutherană acum – avea, înainte de Reformă, hramul sf.Iacob67. De aici, drumul continua prin podișul Hârtibaciului (regiune de veche colonizare germană, sec. XIII-XIV), trecând prin Șoarș (unde biserica satului – evanghelică acum - avea și ea hramul Sf.Iacob68) de unde pelerinii se îndreptau spre Sibiu, orașul cel mai important (până acum) – alături de Brașov - prin dovezile oferite în sprijinul conturării pe teren a sectorului românesc al camino-ului. A doua variantă, mai directă, este cea care lega – prin Țara Făgărașului (în vestul căreia, la Cârța a ființat – timp de peste 250 ani, până în 1474 - o mănăstire faimoasă69) - cele două mari orașe din sudul Transilvaniei, Brașov și Sibiu. De la Sibiu, drumul continua spre Sebeș unde a existat o capelă cu hramul Sf.Iacob (sec.XIII-XIV), parțial inclusă ulterior într-un nou edificiu (casa parohială, azi casa clopotarului), alături ridicându-se la 1420, actuala capelă cu același hram, Sf.Iacob70.

De aici, drumul căpăta direcție nordică, pe un vechi drum roman, reactivat, prin Alba Iulia/Bălgrad71 unde – în catedrala romano-catolică milenară (f.1009) întâlnim ca repere un bust al apostolului Iacob și un vitraliu (înfățișând în medalioane apostolii, inclusiv Sf.Iacob). Din acest oraș plin de semnificații pentru istoria acestui spațiu european, pelerinii – trecând prin Turda - se îndreptau spre Cluj unde capela cu hramul Sf. Iacob se afla în apropierea impunătoarei biserici cu hramul Sf.Mihail (ridicată în secolele XIV-XV72), unul dintre edificiile emblematice ale orașului73 .

În continuare, pe cel mai importat drum (și azi) de legătură a Transilvaniei cu Europa Centrală, pelerinii se îndreptau, prin defileul Crișului Repede spre Oradea74 de unde – părăsind spațiul azi românesc – intrau în Ungaria (oprire importantă fiind Buda) și apoi în capitala Austriei, Viena. În continuare, pe trasee ce străbăteau (și sunt azi marcate cu săgeata galbenă și/sau scoica Sf.Iacob) teritoriul Austriei, Elveției și al Germaniei sudice pelerinii ajungeau în Franța de unde se înscriau pe unul dintre traseele amintite anterior care-i conduceau spre munții Pirinei, traversați prin două pasuri (Somport75 și Roncesvalles/Roncevaux76). Dincolo de Pirinei se aflau pe tărâm iberic, a cărui încreștinare a fost inițiată de apostolul Iacob77 și urmau, în majoritatea cazurilor, traseul numit azi camino francés. Aici ei făceau cunoștință cu pelerini sosiți din toate colțurile Europei, ajunși la capătul acestui drum al penitenței mijlocită de unul dintre cei mai apropiați colaboratori ai Mântuitorului, apostolul Iacob.

Odată întorși acasă, după acest drum lung și plin de neprevăzut dar și de experiențe noi, pelerinii își reluau practicile vieții de zi cu zi, cei mai credincioși luând cu ei în drumul către lumea de apoi și proba materială a pelerinajului, scoica Sf.Iacob. Aceasta, descoperită după sute de ani, face dovada experienței caminante, o experiență de neuitat și în zilele noastre, când motivația deplasării este, cu deosebire, una culturală.

București, ianuarie-februarie 2017

Notă: aduc mulțumiri colegei Gabriela Greu care mi-a facilitat accesul la informațiile studiului d-lui prof. Kovács András dedicat pelerinajului transilvan medieval. De asemenea, d-nei Rotraut Barth (RES Sibiu) care a înlesnit accesul la studiul lui Elek Benkö și dlui preot Szász Janos, pentru informațiile utile privitoare la catedrala romano-catolică din Alba Iulia.

Statuia Apostolului Iacob, Biserica Neagră, Brașov

Fresca reprezentând miracolul de la Santo Domingo de la Calzada- la biserica din Ghelința, jud. Covasna

Sfântul Iacob pelerin, biserica din Hărman, jud. Brașov

Scoici ale pelerinilor medievali descoperite într-un cimitir din Sibiu (sec. XII-XIV).

1 H.Matei, S.NeguȚ, I. Nicolae, N.Șteflea, Enciclopedia statelor lumii, ediția a III-a, Edit. Enciclopedică, București. Sunt prezentate și continentele, partea geografică a Europei fiind realizată de Ion Nicolae.

2 Să amintim în acest context și spusele papei Ioan Paul II-lea, în cadrul vizitei istorice în România (1999), după care România poate fi considerată „grădina Maicii Domnului”.

3 Amintim aici Renașterea și Iluminismul, mișcări culturale care – consecutiv - au diminuat considerabil (spre drastic) rolul religiei în viața europenilor. Apoi revoluția științifică petrecută în secolul al 19-lea a adăugat noi elemente de comportament nonreligios, care au făcut să cadă în desuetudine pelerinajul ca element al vieții europeanului.

4 În anul 1589, în contextul unei iminente sosiri a englezilor conduși de sir Francis Drake, faimosul corsar și autorul unei extraordinare circumnavigații, care s-a declarat hotărât să distrugă „cuibul de superstiție papistașă” reprezentat de catedrala din Santiago de Compostela, episcopul Juan de Sanclemente. a ascuns moaștele apostolului și ale celor doi ucenici ai săi, San Atanasio și San Teodoro, ele rămânând în acea ascunzătoare, fiind descoperite întâmplător, în cadrul unor lucrări de amenajare a interiorului catedralei.

5 În cadrul vizitei pe pământ spaniol, la 8 octombrie 1982, papa Ioan Paul al II-lea a transmis Europei din catedrala din Santiago de Compostela, în fața a mii de persoane (inclusiv oficialități laice și religioase) un emoționant mesaj întru redescoperirea rădăcinilor sale culturale, religioase, creștine, aducând în sprijin afirmația marelui J.W.Goethe conform căruia Camino de Santiago (pelerinajul adică) „a făurit Europa”.

6 A contribuit decisiv la conturarea unei rețele de alberguri (spații de cazare și servicii esențiale), pe toate traseele – de pelerinaj - de pe teritoriul comunității care converg în Santiago de Compostela.

7 A marcat cu săgeata galbenă (flecha amarilla) - în anii 80 ai secolului trecut - traseul camino-ului francés, apelând la indicațiile oferite de sursele medievale, cu deosebire de Codex calixtinus (sec.12) considerat în zilele noastre drept primul ghid turistic din istorie. De asemenea prin numeroase conferințe, în țară și peste hotare a militat pentru renașterea pelerinajului spre Santiago de Compostela.

8 Prima localitate galiciană de pe traseul cel mai circulat, camino francés.

9 Prima a fost înființată la Paris, în 1952, a doua, un deceniu mai târziu, la Estella (Navarra, Spania). Azi, sunt zeci de asemenea asociații în numeroase țări ale lumii care promovează pelerinajul și asigură - prin membrii lor - asistență voluntară pelerinilor în multe dintre albergurile de pe traseele de pelerinaj. În primăvara lui 2016 a avut loc un prim congres al acestor asociații, ținut, firesc, la Santiago de Compostela.

10 În 2015 s-au inclus în patrimoniul UNESCO și rutele din N Spaniei (în total alți 1 500 km), între ele Camino del Norte și Camino Primitivo.

11 În 2006, anul primului nostru (al meu și al soției) camino, au fost înregistrați la oficina de peregrinos, 47 de pelerini din România (dintr-un total de peste 100 mii, din mai mult de 100 de țări). În ultimii ani, după 2010, numărul pelerinilor români se apropie de 300. Saltul, în termeni relativi, este spectaculos dar valorile absolute sunt încă modeste. Dacă în 2006 eram pe locul întâi între țările majoritar ortodoxe, în ultimii ani am fost depășiți de Rusia. Ar fi de amintit că anual ajung la Santiago de Compostela mii de pelerini plecați din Australia, Japonia și Coreea de Sud, desigur ajunși cu avionul în Europa și apoi, pe jos, în Spania, cu prioritate pe camino francés. Ca un element de motivare (a viitorilor pelerini români), suplimentar, aduc exemplul a doi pelerini din Noua Zeelandă, întâlniți de noi în august 2009 la Sarria. Ei ajunseseră cu avionul în Europa, la Paris și de acolo, pe biciclete s-au deplasat, pe via turonensis și apoi pe camino francés spre Santiago de Compostela. Când i-am întâlnit noi, mai aveau de parcurs ultima sută de kilometri dintr-un drum de peste 2000 de km.

12 Exsită asemenea pelerini și în zilele noastre, întâlniți pe traseele străbătute în ultimul deceniu de către mine. Aduc drept exemplu doi pelerini germani plecați de acasă (unul Johann, un tânăr din Würtzburg, și un altul căruia nu i-am reținut numele și care a reușit să străbată drumul de acasă până la Logroño, unde l-am întâlnit, aidoma pelerinilor de odinioară, beneficiind de cazare gratuită…), un pelerin olandez (Gerard, cu care am rămas în relații de prietenie, ne-am întâlnit în toamna lui 2011 la București) și o tânăra pelerină lituaniană, Marika, plecată în luna mai 2012 de acasă și întâlnită de mine, în Palas de Rei (Galicia) într-o zi de decembrie a aceluiași an.

13 Ar fi de adus și argumentul care situează România între țările cu pondere foarte ridicată (după unele chiar pe primul loc) de populație „credincioasă”/ cu credința în Dumnezeu.

14 Conform tradiției patristice cei trei apostoli amintiți au dus cuvântul Domnului în lumea cunoscută atunci, Petru la Roma – inima politică a acelei lumi, Ioan în Asia (nume purtat atunci de Asia Mică de azi, marginea răsăriteană a lumii romane) și Iacob în Hispania, ținut aflat la extremitatea occidentală a lumii cunoscute atunci.

15 În București, la 26 iunie 2016.

16 Aduc spre exemplificare orașul Köln, a cărui catedrală păstrează relicvele celor trei magi, Gaspar, Baltazar și Melchior, oraș care a fost țintă a unor pelerii din Transilvania (vezi mai departe).

17 Adică a unor pelerini originari din actualul spațiul politic românesc.

18 A se vedea în acest sens drumul vechi comercial, și nu numai, ce trece prin culoarul Bran-Rucăr, drum ce moștenește traseul drumului roman transalutanus ce se îndrepta, odată ieșit în depresiunea intracarpatică a Brașovului prin Cumidava (azi Râșnov) spre Angustia (azi Brețcu) apoi prin pasul Oituz spre gurile Dunării.

19 în limba germana medievală conform percepției lor a acestor nume diferite, multe dintre ele, de cele existente în spațiul limbii germane. Ar fi vorba – folosind o expresia toponimică modernă - de așa numitele exonime (nume proprii dintr-o limbă desemnând realități teritoriale din spațiul altei limbi). Un exemplu ar fi Londra, exonim în limba română pentru capitala Marii Britanii, London iar altul Brujas, exonim în limba spaniolă pentru cunoscutul oraș belgian Brugge/Bruges.

20 Vezi fragmentul publicat de Röhricht Reinhold, în Zeitschrift der Geselschaft für Landeskunde, Berlin, 1891, XXVI, pp.479-491. Informațiile despre spațiul românesc se află la pag.490. Textul a fost analizat de Nicolae Iorga în Acte și fragmente, București, 1897, III, pp.1-2.

21 În traducerea românească actuală a textului este acceptată identificarea cu Pitești a oiconimului Nuwestad.

22 Interesant este faptul că prima consemnare scrisă a acestei legende apare la 1761 și aparține lui Peter Blasius Kleiner, un călugăr franciscan din Transilvania, care a petrecut un timp la mănăstirea catolică Bărăția din București. Abia după primul război mondial s-a descoperit documentul emis de Vlad Țepeș la 20 septembrie 1459, considerat - în zilele noastre - „actul de naștere” al viitoarei capitale a României.

23 Ofer numirile întâlnite în textul german în limba timpului, cu alterările de rigoare ale toponimelor nord-dunărene: Prufsenart (Roșiori de Vede?), Nuwestad (Târgoviște?), Langeowe (Câmpulung), Krone (Brașov), Wortzelant (Țara Bârsei), Hermestad (Sibiu), Closterburg (Cluj?), Kryst (Criș?), Wordin (Oradea). În document este întâlnită de două ori denumirea Nerx, identificată în zilele noastre cu Argeș (Curtea de Argeș). Poate fi vorba, citind cu atenție documentul, de semnalarea a două trasee de urmat, pornind din Argeș spre Sibiu: unul prin Câmpulung – Brașov și altul mai direct prin depresiunea Loviștei.

24 În Spania, o bună parte a traseelor de pelerinaj (străbătute și de mine) urmăresc vechi drumuri ale transhumanței din Pirinei și Munții Cantabrici către ținuturilor joase ale Castiliilor și Extremadurei.

25 O informație interesantă este că aici, la Câmpulung, pelerinii germani au aflat o parte din moaștele Sf.Andrei, apostolul care, conform tradiției, a realizat o parte a misiunii sale evanghelizatoare în spațiul azi românesc.

26 Panait I Panait,Cercetarea arheologică a culturii materiale din Țara Românească în secolul al XIV-lea, în SCIV, 22, 1971, p.253.

27 Despre fortificația bucureșteană avem informații mai vechi, între care informația transmisă de Giacomo di Pietro Luccari, la 1605, preluată de la strămoșul său Niccolo Luccari, sol la curtea lui Vladislav I – Vlaicu Vodă (1364-c.1377) care spunea că ”Negru Vodă a întemeiat orașul Câmpulug și a tras câteva întărituri (s.n.i.) de cărămidă arsă la București, Târgoviște..!” Cf. P.Simionescu, P.Cernovodeanu, Cetatea Bucureștilor. Consemnări, tradiții, legende, București, 1976, pp.91-92. Negru Vodă este identificat de Luccari cu tatăl lui Vlaicu Vodă.

28 Se știe că pentru ridicarea cetății Giurgiului, domnitorul a plătit cu bulgări de sare piatra necesară adusă de dincolo de Dunăre. Această sare „venea” pe vechile drumuri ale sării (extrasă în ocnele de la Telega și mai târziu de la Slănic); unul dintre ele trecea și pe lângă „satul lui Bucur” care, evoluând spațial în secolele următoare, va îngloba o parte a traseului sub forma unei străzi - Drumul Sării.

29 Despre fortificația de lângă satul București se afirmă că ”oricât de modest a fost acest donjon (160 m2), existența lui într-o regiune bine populată cu sate în plină dezvoltare economică și străbătută de drumuri ce legau centrele carpatine cu cele balcanice (s.n.i.) a contribuit la procesul lent de consolidare a orașului feudal. Cf. Panait I.Panait, Cetatea Bucureștilor în secolele XIV-XV, în Revista Muzeelor, VI, 1969, p.314.

30 Conform Itinerarului de la Bruges, o colecție de trasee rutiere ale Europei existente la sfârșitul secolului al 14-lea (1380-1390).

31 1215/1550,: Andreas filius Scerben, dicens se habere votum eundi Jerosolimam et nunquam inde reverti, absoluit uxorem suam (VR 240, 210, cf. Fehértói, Onomasticon, 697: Scerben).

32 Elek Benkö, Pilgerzeichenforschung und Pilgerzeichenüberleiferung in Ungarn und in Siebenbürgen, Review of Ecumenical Studies, 1/2009 și Kovács András, Közepkori Erdely Zarándokok, EME_DOLG 2011-2012.

33 O altă scoică, marcaj al pelerinajului, de la sfârșitul secolului XIV a fost identificată în fosta biserică franciscană din Târgu Mureș (apud Elek Benkö op.cit.p.8)

34 Maria Emilia Crîngaci-Țiplic, Obiecte speciale, subcapitolul VIII.2 (pp.103-112) al monumentalei lucrări Sibiu, Piața Huet. Monografie arheologică, vol.I-II (289+437 p.), Editura Altip, Alba Iulia, 2007, elaborată de un colectiv condus de Daniela Marcu Istrate.

35 ”Se apreciază că în secolele XII și XIII s-a înregistrat amploarea maximă a pelerinajului, în jurul a 400-500 mii pelerini anual!” apud I.Nicolae, 2004, Camino de Santiago – drumul care a făurit Europa, Editura Meronia, vol.II, pp.311-312.

36 Johann Bayer, 1592 și Petrus Lupinus, 1597.

37 .Fresca păstrată, din a doua jumătate a secolului XIV înfățișează pe Arhanghelul Mihail cu o balanță în mână și pe Sf. Iacob cu pălăria în formă de scoică, toiagul de pelerin și traista care se odihnește pe capul donatorului. Toiagul se sprijină pe partea balanței care conține sufletul, fiind clar că drumul la Santiago de Compostela a fost făcut pentru mântuirea sufletului.

38 Aici fresca reprezintă o barcă plină cu oameni printre care se află Sf. Nicolae și Sf.Iacob, care prin prezența lui ilustrează un grup de pelerini care se îndreaptă către Santiago de Compostela.

39 Kovács András, Középkori Erdely Zarándokok, EME_DOLG2011-2012, p.211

40 Kovács András, idem.

41 Această capelă are hramul Sf.Iacob și Sf.Filip.

42 Întemeiată de domnitorul Petru Șchiopu (care-și doarme somnul de veci la Bolzano, Italia, în preajma unei mănăstiri franciscane), într-o perioadă de activă prezență a misionarilor catolici, mănăstirea, ortodoxă, a avut acest paraclis cu hramul Sf.Iacob, aidoma capelelor purtând numele apostolului aflate în preajma bisericilor catolice. În prezent, după reînființarea în 1990, mănăstirea are două hramuri, cel al Înălțării Domnului și cel al Sf.Iacob, ruda Domnului, primul episcop al Ierusalimului.

43 În vechime (s-ar putea și azi, pe baza tradiției), pelerinii francezi ajunși în catedrala din inima Galiciei, și dând o îmbrățișare imaginii apostolului - prezentă în altarul catedralei -, i se adresau cu „Ami, recommande-moi a Dieu!”

44 Interesantă, în acest context, afirmația la 1785 a lui Georg Marienburger, în „Topographie der Stadt Mühlbach” (articol publicat în Hermannstädter Zeitung) după care, această capelă era considerată drept „prima casă a Domnului din Sebeș”!

45 Într-o indulgență papală din 1349 (emisă de papa cu sediul la Avignon) sunt iertate păcatele tuturor celor care au donat bani pentru construirea bisericii Sf.Mihail și pentru renovarea capelei Sf.Iacob (s.n.i.).

46 Lajos Kakucs în studiul”Der mittelalterliche Jakobuskult in Ungarn”, inclus în volumul Der Jakobuskult in Ostmitteleuropa: Austausch – Einflüsse – Wirkungen, Günter Narr Verlag, Tübingen, 2003, amintește de Nicolaus Cresche, fondatorul la 1342 a capelei Sf.Iacob (”Stifter einer Jakobus kapelle in Kronstadt”).

47 Vlad Țepeș - intrat în aprilie 1460 în Țara Bârsei - ”au ars satele și cetățile pe unde au trecut, au dat foc bucatelor de pe câmpuri iar pe cei prinși i-au dus afară din cetatea Brașovului (Kranstatt, Kronstat), lângă capela Sfântului Iacob (s.n.i) și de-a lungul dealului de lângă capelă (n.i.dealul Sprenghi) i-au tras în țepe și între dânșii Țepeș și prietenii săi stătea la masă și mânca” (fragment dintr-o narațiune săsească contemporană, redată în lucrarea lui Ioan Bogdan, Vlad Țepeș și narațiunile germane și rusești asupra lui, București, 1896, p.14-15.) Nu este deloc exclus ca acest eveniment, cu răsunet în lumea germanică, să fi contribuit la „legenda neagră”a voievodului român, transformat în contele-vampir Dracula.

48 …având elementele definitorii, bastonul de pelerin și scoica (concha) purtată la gât și la pălăria, tipică și ea de pelerin. În urmă cu mai mulți ani, persoana care asigura (contra cost) accesul vizitatorilor în biserică n-a fost în stare să ne lămurească despre personajul „oferit” spre cumpărare. Imaginea foto avea/are pe verso următoarea explicație: Statuie de pe pilaștrii corului (!). Între timp, s-a publicat un volum unde se confirmă, cu o anume îndoială, identitatea „iacobeană” a statuii!

49 Ion Nicolae, Camino de Santiago – drumul care a făurit Europa, două volume (700 pagini), Editura Meronia, București 2014.

50 Variantele în limba maghiară (oficială până la 1918) sunt Márosszentjakab (în traducere Sf.Iacob de Mureș) și respectiv Szászszentjakab (în traducere Sf.Iacob săsesc).

51 În traducere Sf.Iacob de Câmpie. Determinativul –de Câmpie face trimitere la regiunea deluroasă situată la nord de râul Mureș numită popular (și de către geografi) Câmpia Transilvaniei, denumire legată de funcția eminamente agricolă a acestui ținut cu altitudini de 450-600 m. Mai multe localități actuale păstrează determinativul –de Câmpie, spre a se deosebi de alte localități cu același dar situate în alte părți ale țării.

52 În maghiară, Szent Jakab (cf.E.A.Bielz, Handbuch der Landeskunde Siebenbürgen, Hermannstadt, 1857).

53 Kászonszentjakab, denumire maghiară cooficială semnalată la mijlocul secolului trecut. Cf. Coriolan Suciu Dicționarul istoric al localităților din Transilvania, vol.1, Editura Academiei, București, 1967.

54 Iacobeni, sat de colonizare germană, sec.XVIII. Biserica romano-catolică are hramul Ioan Nepomuk. Azi 97% dintre locuitori sunt români, germanii”repatriindu-se” în perioada comunistă.

55 Jakow Hudust (la 1301) și respectiv, Gyaktelek/Jakobsdorf (1337). Cf. Coriolan Suciu op.cit.,vol.1.

56 Coriolan Suciu, op.cit.,vol.2, Editura Academiei, București, 1968.

57 Spre Târgoviște și mai departe, se puteau îndrepta și pelerini porniți din București, capitala Țării Românești având multe secole un specific multietnic și multicultural pronunțat. Oricum, în zilele noastre, sunt mulți bucureșteni care au fost sau au intenția de a parcurge Camino de Santiago, momentan pe traseele din Spania, Franța și Portugalia.

58 Parohia Târgoviște este între cele mai vechi ale Arhiepiscopiei Bucureștilor (sec.XIV), ai cărei enoriași erau cu deosebire germani. Un microtoponim actual Valea Sasului, de lângă mănăstirea Dealu, amintește de o veche suprafață viticolă aparținând de călugării (sași) ai mănăstirii Sf.Francisc de Assisi din Târgoviștea învecinată. Numele inițial, întâlnit în documente, era Valea Sașilor.

59 În București, capitala actuală a României, prima biserică catolică (întemeiată de călugări franciscani bulgari), a fost ridicată în secolul al XVII-lea, când pelerinajul spre Santiago de Compostela se afla într-un declin pronunțat.

60 Aici s-au stabilit coloniști sași catolici în primele decenii ale secolului al XIV-lea, organizați în două bresle – cea a botușarilor (cizmari) și cea a chivărarilor. Pentru ei s-a înființat, mai târziu, la 1381, prima și singura timp de secole, episcopie catolică din Țara Românească.

61 Aceștia aveau să joace un rol însemnat în viața orașului (n.i. Câmpulung), de vreme ce”până la sfârșitul secolului al XVII-lea, toate hrisoavele vechi ale orașului și sigiliul sau pecetea sa, au fost păstrate de preoții catolici” (apud Ioan Răuțescu, Câmpulung-Muscel, monografie istorică, Tipografia Gh.Gh.Vlădescu, Câmpulung-Muscel, 1943, p.7.

62 Unde a ființat un adăpost pentru călători (inclusiv pelerini), vezi N.Vătămanu, De la începuturile medicinei românești, Editura Științifică, București, 1966, pp.131-134.

63 Drum înscris și în faimosul itinerariu de pelerinaj de la Bruges, care menționează rutele urmate de pelerinii în drum spre sau dinspre Ierusalim.

64 Aici s-a translat, în secolul al XVII-lea, sediul episcopiei catolice înființate la 1381 la Curtea de Argeș, motivul fiind puținătatea credincioșilor catolici rămași în fosta capitală a Țării Românești.

65 Moaștele au fost donate în 2004 de către mănăstirea Iviron de la Muntele Athos.

66 Vezi, Ana Nițoi, Reprezentări de arme și armuri în pictura altarului din Hălchiu, în Revista Erasmus, nr.12/2001, București, Editura Ars Docendi, 2001.

67 În apropiere, la Ionești (Homorodjanosfalva) biserica reformată păstrează în arhitectură, elemente reper al pelerinajului la Santiago de Compostela (vezi mai sus nota39)

68 Amintită în două indulgente papale din 1449 și 1466, dar satul – aflat la 12 km N de Făgăraș - este din 1206. Putem presupune că biserica este mult mai veche.

69 O analiză amplă asupra prezenței și rolului acestei mănăstiri în spațial azi românesc, o aflăm în lucrarea lui Dan Nicolae Busuioc-von Hasselbach, Țara Făgărașului în secolul al XIII-lea. Mănăstirea cisterciană Cârța, 2 vol., Fundația Culturală Română, Cluj-Napoca, 2000.

70 Asupra ei, un interesant studiu semnat de Călin Anghel intitulat Capela Sf.Iacob din Sebeș – abordări istoriografice, din care aflăm și de existența unei statui a apostolului (s.n.i) amplasată în exteriorul bisericii Sf.Maria și orientată către capelă.

71 Unde celebra biblioteca Bathyaneum, vizitată și de mine cu ani în urmă, are la bază biblioteca arhiepiscopului Vienei, Christofor Migazzi și cea a bisericii Sf.Iacob (s.n.i.) din Levoča! Aici se păstrează una din indulgențele papale, amintite la nota44 care are miniată imaginea apostolului Iacob ca pelerin.

72 …”În 1349 în această piață (n.i.Piața Unirii de azi) a început construcția monumentalei biserici parohiale Sf.Mihail care se adăuga unei mai vechi capele dedicate Sf.Iacob” (cf. T.Sălăgean, capit. Istoria, volum Cluj Napoca album istoric, ed. II-a rev., Cluj-Napoca, 2012, p.17.

73 Capela Sf.Iacob – demolată spre sfârșitul secolului al XIX-lea, se afla pe locul actualului monument dedicat regelui Matia Corvinul.

74 Aici pe fondul Contrareformei, s-a ridicat (sec.18) o mănăstire a cărei biserică având hramul „Maica Îndurerată” prezintă patru altare laterale, unul dintre ele fiind dedicat Sf.Iacob, apostolul fiind reprezentat cu semnul distinctiv al scoicii, fapt ce subliniază, în această biserică, importanța spirituală a pelerinajului.

75 Folosit de pelerinii ce parcurg via tolosana.

76 Folosit de pelerinii ce parcurg celelalte trei trasee principale de pe teritoriul francez: via turonensis, via podensis și via lemovicensis. Aceste trei drumuri se unesc puțin înainte de a ajunge la Saint-Jean-de-Port, punctul de pornire peste Pirinei pe un traseu comun numit și „drumul lui Napoleon”.

77 Mai multe detalii privind misiunea evanghelizatoare a apostolului, aflați în volumul al doilea al lucrării mele „Camino de Santiago – drumul care a făurit Europa”, Editura Meronia, 2014 (pp.300-320).